- De ce se termină deseori prost discuțiile cu copilul meu, indiferent cât de cald ar fi tonul întrebărilor pe care i le adresez?
- Ce alternative am, ca părinte (în afară de rugăminți, mustrări, predici, ordine și amenințări), ca să-l impulsionez să facă ce e în interesul lui?
- Cum găsesc cuvintele potrivite când conflictul e în toi?
Ați văzut vreodată pe cineva care să urmeze sau să aprecieze un sfat băgat pe gât cu de-a sila? Tendința noastră firească este să opunem rezistență atunci când ni se impune să facem anumite lucruri, pentru că ne dorim să avem control asupra deciziilor care ne privesc.
În lucrarea „De vorbă cu copilul tău”, Dr. William Stixrud, neuropsiholog clinician, doctor în psihologie educațională și Ned Johnson, consultant educațional pentru învățământul preuniversitar, afirmă:
Oprește-te imediat dacă realizezi că îți presezi copilul să-ți asculte sfatul sau îl constrângi să facă un anumit lucru dăscălindu-l, repetându-i aceeași idee ca o moară stricată, perorând, țipând sau intimidându-l.
Înțeleptul Solomon spune în Proverbele 15:1 „Un răspuns blând potolește mânia, dar o vorbă aspră ațâță mânia.”
Cearta, dojana sau constrângerea pot să funcționeze pe termen scurt, dar pe termen lung nu funcționează niciodată. Copiii sunt mai dispuși să facă lucrurile care se așteaptă de la ei dacă pot hotărî singuri când să le facă.
În privința cicălelii, ea poate declanșa o dinamică îngrijorătoare și neașteptată:
- Copilul ajunge dependent de cicăleli, contează pe presiunea părintelui pentru a se mobiliza să îndeplinească sarcinile ce i se cuvin, ceea ce îl împiedică se devină responsabil.
- Pe noi, părinții, cicăleala ne face să credem că facem ceva, că luăm măsuri și asta ne face să ne simțim mai bine, mai responsabili, dar pe copii îi stresează, le amplifică anxietatea, le dă senzația de incompetență și le inhibă motivația de a-și rezolva singuri problemele.
Și atunci, care este soluția?
Gary și Joy Lundberg, în cartea “Învață să asculți”, oferă o alternativă sănătoasă:
Dacă i se dă șansa să rezolve singur o problemă, copilul poate găsi o soluție bună sau poate spune: nu știu ce să fac. Se poate să trebuiască să-l ajuți să mai caute o idee. […] Și dacă nu-i vine vreo idee, atunci ai putea să-i dai tu o sugestie. Sugestiile nu sunt sfaturi propriu-zise. Nu uita, sfaturile conțin sintagmele trebuie sau ar trebui, în timp ce sugestiile permit copilului să ia propriile decizii.
Un dialog eficient este posibil doar dacă relația dintre părinți și copii este una apropiată.
Nevoia copiilor de a se simți apropiați de părinții lor nu dispare când aceștia cresc. Ceea ce se schimbă este modul în care se exprimă legătura copil-părinte. Cultivarea și consolidarea conexiunii cu copiii noștri depinde de durata și calitatea timpului dedicat în mod individual fiecărui copil, în afara timpului petrecut laolaltă în familie.
Știai că din cele 168 de ore dintr-o săptămână, pentru sănătatea psiho-emoțională a copilului tău pot fi suficiente două-trei ore pe care să i le dedici exclusiv? În funcție de pasiunile copilului, poți citi împreună cu el, poți desena, poți juca un joc video, poți găti felul lui preferat de mâncare sau orice altă activitate care îi face plăcere.
Pe lângă timpul petrecut doar cu copilul, contează și prezența.
„Arată-le copiilor tăi că te interesează ce fac ei, stându-le în preajmă chiar și atunci când se joacă pe calculator. Există specialiști care sugerează că una dintre cele mai bune metode prin care părinții pot impune niște reguli rezonabile în legătură cu jocurile video este, de fapt, ca adulții să caute să înțeleagă aceste jocuri, ba chiar să le joace împreună cu copii lor.” (W.Stixrud & N. Johnson, De vorbă cu copilul tău)
Un alt aspect de luat în considerare atunci când vrem să comunicăm eficient cu copiii este să luăm în calcul îndemnul apostolului Pavel din Coloseni 4:6: „Vorba voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia.”
Dacă ținem cont de trăsăturile de caracter ale copiilor, putem înțelege dintr-o perspectivă diferită dinamicile comunicării noastre verbale sau non-verbale. Nu ne alegem părinții, așa cum nu ne alegem nici copiii, dar putem să alegem să îi cunoaștem plecând de la structura lor primară. În cartea sa Cum să ne comportăm cu copiii în funcție de temperamentul lor, Nicole Bédard, psiholog canadian specialist în dezvoltarea creativității copiilor și în caracterologie, clasifică temperamentul în patru tipuri principale: emotiv, rațional, activ sau senzitiv. Menționează de asemenea că temperamentele copiilor sunt, în majoritate, compuse din două temperamente de bază, numindu-le temperamente mixte. Cartea oferă posibilitatea găsirii unei căi eficiente de comunicare cu copilul bazată pe cunoașterea și acceptarea tipului său de temperament.
Copilul cu temperament activ-emotiv, pe cât de sigur pare pe el, pe atât de repede devine vulnerabil și influențabil dacă îi lipsește încurajarea. Nevoia de a fi remarcat și apreciat este constantă.
Copilul cu temperament activ-rațional vrea să impună modalitatea lui de a proceda. Este unul dintre temperamentele cel mai dificil de convins. Se numără printre cei care vor să vadă totul, să știe totul, să experimenteze totul. Apreciază când i se acordă încredere și când i se dau anumite responsabilități.
Copilul cu temperament activ-senzitiv nu vrea primul loc. Pur și simplu nu simte această nevoie. Este un copil autonom, independent, individualist, care detestă autoritatea și care trebuie mai întâi să se simtă în siguranță pentru a dezvolta o legătură de încredere.
Este pierdere de timp să căutați să-l faceți pe copilul cu temperament rațional-emotiv să vă dea dreptate. Urăște să i se facă reproșuri sau să i se aducă obiecții. Vrea să obțină totul dar fără să facă eforturi. Este capricios și pentru a-i capta atenția trebuie să-l surprinzi și să-l impresionezi.
Când copilul cu temperament rațional-senzitiv hotărăște să se detașeze, este dificil să i se mai ceară să să coopereze. Nu simte o nevoie prea mare de a se integra într-un grup, poate să se joace pur și simplu singur. Nu-și exprimă ușor sau deschis sentimentele și atașamentul nici chiar în propria familie. Are nevoie să-i fie respectată individualitatea.
Copilul cu temperament senzitiv-emotiv este un copil care face lucrurile în felul său, dovedește adesea lipsă de încredere în forțele proprii și este introvertit. Are nevoie de stabilitate, de dovezi de afecțiune fără însă a fi sufocat, ci doar securizat din când în când.
Poate părea greu să găsești modalitatea de a comunica eficient cu copii, dar este posibil. Părinții și profesorii trebuie să-și unească forțele și să facă echipă. Și unii, și ceilalți trebuie să știe care este diferența dintre cuvintele care demoralizează și cele care dau curaj; dintre cuvintele care incită la confruntare și cele care invită la cooperare; dintre cuvintele care îl pun pe copil în imposibilitatea de a gândi sau de a se concentra și cuvintele care descătușează dorința firească de a învăța.
Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit. (Matei 12:37)
